Home – Ploiești
This used to be my home until the age of 18, in Ploiesti. The apartment no.7 on the second floor of this block. On the grand floor there used to be a candy store named “Crina”, now only the shadow of that name is still visible. It got replaced by a bank. You may notice there are no doors for the back entrance anymore. There are too many memories that bind me to this place. So I decided to publish what’s still there today.
Photo web gallery here.
June 1990:
October 2007:
Sa vezi ce chestie: pentru ca sunt legata afectiv de locul in care am copilarit am avut senzatia de leuca in cap cand m-am reintors acolo si desi realitatea e aia care e, afectivul e mai puternic asa ca de ramas – locul ala – e absolut la fel. Cu amintiri.
S-auzim de bine, bai!
ce strada ?
)
stii, ma uit si nu-mi vin cuvintele ca nu stiu ce e e un nod in gat, un gol in stomac … in mintea mea se deruleaza “Tears comeing home” de Sebastien Schuller…mixat cu semnalul de la CFR gara de vest “Glasul rotilor de tren”.Si intorc rapid foaia inainte se faca inundatie.
La Timisoara exista (mai exista?) o strada care se numeste Samoil Micu unde intr-o casuta mica de tot m-am nascut eu, casuta pe care o caut cu disperare ori de cate ori ajung in acest oras, si de fapt nu o gasesc. Apoi, strada Kogalniceanu nr.9 unde am locuit cu mami si tati pana la 18 ani. Apoi, vin (toate cu nodul de lacrimi al amintirilor in gat, cum bine zice Lumi) camarutzele din Bucuresti, pe Putzul cu plopi sau la caminele studentesti, apoi casele, apartamentele sau camarutzele din Ploiesti, care deseneaza chiar copilaria voastra, intr-un colt de memorie, incepand cu cladirea cea veche a internatului de la Liceul Pedagogic, apoi pe Serg.Mateescu Gheorghe din Malu Rosu, apoi pe Aleea Arnautzi, pe Domnisori… Ce e drept, sentimentul de “acasa” va ramane,cred, pe Domnisori, cu cofetaria de jos, cu gara si toate celelalte… Le multumesc tuturor acestor locuri ca m-au facut atata de sensibil incat sa ma las “manipulat” de nostalgie si sa nu ma dau laoparte in fata sentimentului de lacrima.
Un scurt citat de pe blogul lui Exarhu, ca m-ia luat vorba din gura…
“În Brăila am locuit aproape 20 de ani pe unul din drumurile strategice, drumul spre cimitir. Erau zile în care tot blocul se distra chiar şi la mai mult de cinci procesiuni, cu dric şi fanfara Şantierului Naval. Fireşte, vorbim de o atracţie socială care nu a pierdut din farmec nici astăzi. Auzeam aproape zilnic în copilărie urlete de plâns, marşuri funebre, nemaivorbind de ce puteam vedea pe fereastră. Contemplarea morbidului o conţine vreun secret compensator, care îi poate face pe unii să se bucure mai tare de ciorbiţa de lângă care au ţâşnit când au auzit prohodul.
Recunosc că acest tratament hardcore din copilărie mă ajută să-mi păstrez uneori umorul dar şi dezgustul pentru acest gen de lipsă de pudoare şi de măsură. Ieri am citit că în municipiul Arad a fost interzisă circulaţia cortegiilor funerare. Şi am salutat în gând acest început al unei normalităţi în care spaţiul public nu este transformat în loc de bocit. Se vorbea şi despre tot felul măsuri perverse care ar putea să reducă din voioşia cu care sunt expuse coroanele, jerbele şi sicriele.
E posibil ca lumea să aibă inima mai tare decât soldaţii din Afagnistan, e posibil să ne fi transformat într-o specie mutantă, născută din Rambo şi Zombie. Dacă în centrul Bucureştiului se vând chiloţi la tarabă, merg şi nişte lumânări de mort. Dacă parcurile cele mai frumoase ale oraşului sunt pline de oribile toalete albastre, de ce să ne facem noi griji că se dărâmă încet şi sigur casele frumoase.
Degradarea, distrugerea, reziduurile sunt o prezenţă firească, unanim acceptată, sunt poate deja înscrise în codul genetic al celor care trec pe lângă toate ororile astea zilnic fără să le mai vadă, fără să le fi băgat vreodată în seamă. Or fi pus ceva în vaccinul antigripal, o fi ceva în aspirină, că prea sunt toţi veseli nevoie mare la acest parastas naţional.
Orice spaţiu de aşteptare se transformă într-un schimb de experienţă pe tema bolilor, a morţii şi nenorocirii. Îţi arată lumea toate zgaibele, îţi povesteşte totul despre biologia întregii familii, nemaivorbind despre familia cuscrilor. ”
(and so on, am link la continuarea articolului pe blog)
http://luminitza.over-blog.com/
cratima e pusa aiurea sus, scuze, dar era nerabdarea prea mare ca sa va fac partasi la reflectiile altui om care gandeste ca mine si ca tine; Razvan , o sa ma ierte ca mi-am permis sa dau un pic din citat sau ca nu l-am pus pe tot, dar stie ca sunt usor artista de pe vremea cand eram muza lui inspiratoare la profm si-mi dedica “Rondul de noapte” in vreme ce eu ma invarteam in studio in fata lui pe scaunul ergonomic si-i scoteam limba, pana m-am dizolvat in Franta si cu regret , pe muzica nostalgica de acordeon parizian si-a luat adio…
da’ ca sa nu-mi uit vorba, ai pus degetu’ pe rana bro, daca ar fi fost posibil sa ne fotografiem visele ca sa avem marturii despre ce am visat atunci cand nu mai tinem minte, daca as fi avut curajul sa fotografiez acolo, in spate la blocul lu’ mimi unde ati cazut de pe o gura de aerisire pe ciment tu sau Cris (nu mai stiu ca eram mici de tot) si v-ati spart ochelarii si dintii, sau la etajul 4 tot la ea in bloc unde intr-o punga neagra de un leu chitzaiau 10 pui de caine nou nascuti , abandonati , daca ar mai fi existat tot in zona aia strada cu case toate daramate dintr-o suflare de un excavator ,de unde cumparam lapte la sticla de sticla dimineata cu moneda aia usoara din aluminu de 5 lei, daca nea’ Lexandru n-ar mai fi venit din cand in cand in fata blocului sa-si vada urmele casei si aceea daramata abuziv si sa planga,daca …tu ai avut curajul!felicitari!
Hm, Dondo. This reminds me my own home when i was younger and didnt live in Bratislava. Nice to see your original home lad. Its piece of you. I can imagine abit your feelings to your old home. Anyways the memories are hard to delete. But we are suppose to remember mostly those nice experiences from the past. Arent we? :p